Când ne gândim la satele de altădată, vacile sunt printre primele animale care ne apar în minte. Ce-i drept, în ziua de azi, efectivele lor s-au diminuat dramatic, însă lansăm invitația de a cunoaște îndeaproape povestea lor: de unde au venit vacile din România, cum au evoluat și ce rase mai sunt în prezent în ferme și în grajdurile țăranilor?

1. Sura de stepă a ținut casa străbunilor noștri

Sură de Stepă are o importanță aparte în istoria și cultura rurală românească. Nu era campioană la litri, dar îți ținea casa: lapte suficient pentru hrana copiilor și pentru brânza zilnică, viței care creșteau pe îndelete, boi care trăgeau carul și plugul. Vorbim de 1.000-1.200 l de lapte pe lactație în mod obișnuit, dar cu un gust plin, bogat în grăsime. Sura a fost ilustrată chiar și în celebrul tablou „Carul cu boi” al pictorului Nicolae Grigorescu. 

În Evul Mediu, aceste vite ocupau aproape toată suprafața țării (cu excepția Carpaților, unde domina o rasă locală de munte, Mocănița). Erau apreciate ca animale de tracțiune (boii de povară) și pentru rezistența la condiții vitrege și boli. Astăzi însă, această rasă este în declin. Mai supraviețuiește doar în câteva efective izolate (în Moldova, Oltenia și câteva ferme de conservare).

Producție de lapte redusă, dar cu calități superioare

Bovinele din această rasă au talie medie (înălțimea la greabăn ~135 cm), corp relativ zvelt și greutăți de 400-450 kg. Culoarea robei este alb-cenușie sau alb murdar, cu nuanțe mai închise (gri-închis spre negru) la extremități, în jurul botului, ochilor, urechilor și cozii. O trăsătură distinctivă sunt coarnele foarte lungi, subțiri și ascuțite, orientate în sus. 

Sura de Stepă este o rasă triplu-utilizată (lapte, carne și tracțiune), însă, în mod tradițional, a fost folosită mai ales ca animal de lucru datorită forței și anduranței. Calitatea laptelui este considerată superioară din punct de vedere sanitar. Laptele de Sură are reputația că ar fi lipsit de infecția leucotică și TBC, boli care afectau alte rase. 

2. Mocănița – o rasă pierdută, dar nu uitată

Dacă urcăm la munte, ne putem imagina că în grădinile sătenilor încă paște Mocănița (numită și vaca de munte sau Bruna Carpaților, în unele surse). Din păcate, nu mai există ca rasă oficială, fiind absorbită în secolul al XIX-lea de rasele ameliorate aduse la noi.

„Mocănițele” aveau talie mică (numai ~110-120 cm și o greutate între 250-300 kg), adaptată reliefului accidentat și climei aspre din munți. Până spre mijlocul secolului al XIX-lea, vacile Mocănița populau masiv regiunea Carpaților, de la Porțile de Fier, traversând Munții Apuseni, până în Obcinele Bucovinei. 

Însă, după 1860, introducerea raselor ameliorate (Simmental în Banat, Pinzgau în Ardeal, Brună în nord) a dus la înlocuirea treptată a vacilor Mocănița, considerate prea puțin productive. Până la 1900, rasa de munte autohtonă aproape dispăruse ca rasă pură, supraviețuind doar sub formă de metiși. 

Vaci blânde, ce ofereau lapte puțin, dar gras

Multe exemplare aveau culoare brun-cenușie („șoancă”) sau roșcat-închis, uneori cu o dungă deschisă pe spate. Coarnele erau scurte și subțiri, adaptate la talia redusă. În general, constituția era robustă, cu picioare scurte și puternice. Temperamentul acestor vaci era vioi, dar blând. 

Având  dimensiuni mici, vaca Mocănița era utilizată preponderent pentru lapte și tracțiune ușoară în gospodărie. Producția de lapte era redusă cantitativ, însă de calitate excepțională: în medie ~1500 litri pe lactație, dar cu cel mai ridicat procent de grăsime dintre toate rasele românești – ~4,5% grăsime. 

Acest lapte bogat în grăsime și proteine avea un randament excelent la fabricarea brânzeturilor, motiv pentru care Bruna de Maramureș (descendentă din Mocănița) este astăzi recunoscută pentru laptele ideal pentru cașcavaluri. 

3. Rasa Roșie Dobrogeană sau vaca „roșie de stepă”

Roșia Dobrogeană este o rasă formată în zona de sud-est a țării, ca rasă specializată pentru lapte. Ea își are originea în ameliorarea taurinei de stepă locale cu diverse rase roșii europene, realizată în prima jumătate a secolului XX. 

Vacile ajungeau la circa 380-450 kg greutate corporală, fiind mai mici decât Bălțata sau Bruna. Culoarea era roșie uniform (nuanțe de roșu deschis spre vișiniu închis), fără pete. Ugerul era bine dezvoltat, iar constituția generală fină, cu osatură mai ușoară, indicând specializarea pentru lapte, a cărui producție era destul de bună pentru standardele vremii (în medie 2700-3000 litri lapte pe lactație, cu un conținut de grăsime de circa 3,8-4%).

Ce a cauzat sfârșitul acestei rase 

Sfârșitul rasei Roșia Dobrogeană a fost cauzat de o combinație de factori sanitari și economici. Deși inițial creată în perioada interbelică pentru a produce lapte în condițiile aride ale Dobrogei, rasa s-a confruntat în anii ’70 cu o incidență ridicată a leucozei bovine enzootice, o boală gravă care a afectat masiv efectivele. 

Pentru a elimina problema și a spori producția de lapte, autoritățile au decis încrucișarea vacilor sănătoase cu rasa Holstein-Friză. Astfel, Roșia Dobrogeană a fost absorbită treptat în noua Bălțată cu Negru Românească, dispărând ca rasă pură din anii ’80, deși influența ei genetică persistă.

4. Bălțata Românească, vaca fără pretenții din fermele de familie

Bălțata Românească (numită și Simmental românesc) este cea mai cunoscută și răspândită rasă de taurine din țara noastră. Este considerată rasă mijlocie spre mare, vacile având înălțimi de ~133-138 cm la greabăn și greutăți în jur de 550-650 kg, pe când taurii pot atinge 900-1000 kg.

Bălțata are culoare caracteristică alb cu pete roșii pe tot corpul. Rasa s-a format prin încrucișări de absorbție începute în secolul al XIX-lea, când tauri Simmental din Elveția, Austria și Germania au fost aduși pentru ameliorarea vacilor locale din Transilvania, Banat și Bucovina. Procesul a continuat după Al Doilea Război Mondial, iar în 1959 rasa a fost omologată oficial în România. 

În perioada comunistă, Bălțata Românească a devenit predominantă, reprezentând 30-40% din efectivul național de vaci. După 1990, a pierdut teren în fermele mari, fiind înlocuită parțial de rase specializate, dar rămâne astăzi cea mai răspândită vacă în gospodăriile și fermele medii românești.

Vaca națională a României

Bălțata are un corp robust, bine proporționat. Capul este de mărime medie, lat, cu profil drept, purtând coarne de lungime moderată, în formă de liră, orientate lateral. Ugerul este mare, însă la unele vaci apar defecte (ugere asimetrice sau sfârcuri groase) care pot reduce eficiența mulsului mecanic. Picioarele sunt puternice, adaptate atât deplasării pe pășune cât și stabulației, deși se semnalează uneori defecte de aplomb (chișițe moi). 

Producția de lapte variază destul de mult în funcție de zonă și de sistemul de creștere. În general, în fermele tradiționale sau gospodării, o Bălțată produce în medie 3000-3500 litri lapte pe lactație, cu 3,7-3,8% grăsime. În schimb, în fermele cu furajare intensivă, media poate depăși 4500 l/lactație.

În ceea ce privește producția de carne, Bălțata evidențiază aptitudini foarte bune pentru îngrășare și carne de calitate. Tineretul atinge sporuri medii zilnice de ~1000 g în îngrășare intensivă. În plus, pielea acestor bovine este groasă și de calitate, fiind căutată în industria pielăriei. 

5. Bruna de Maramureș, prietena brânzarilor 

Bruna de Maramureș (pe scurt Bruna) este rasa de taurine brune cu aptitudini mixte lapte-carne, renumită în special pentru calitatea deosebită a laptelui. Acesta este bogat în grăsime, proteine și cazeină de tip favorabil producerii brânzeturilor de calitate. 

Rasa s-a format la sfârșitul secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX, prin absorbția treptată a populațiilor locale de munte cu rasa Brună de tip Schwyz adusă din străinătate. După 1990, numărul efectivelor a scăzut (din cauza reducerii efectivelor naționale), dar a rămas important. Și astăzi, Brună de Maramureș reprezintă aproximativ un sfert din efectivele de bovine ale țării, fiind întâlnită mai ales în zonele deluroase și montane (Maramureș, Bucovina, zona Sibiului, Hunedoara etc.).

Un lapte ideal pentru cașcaval, brânză maturată și unt

Vacile au greutăți de 500-600 kg, circa 125-130 cm la greabăn, iar roba este brun-cenușie sau brun-roșcată, în diverse nuanțe (de la cafeniu-deschis la brun închis). Laptele are o calitate excepțională: conține ~3,8-4% grăsime și ~3,5% proteine, cu un procent foarte ridicat de cazeină (în special k-cazeină B asociată cu coagularea optimă). 

Datorită acestui fapt, laptele de Brună oferă randament superior la fabricarea cașcavalurilor, brânzeturilor maturate și a untului, motiv pentru care zonele cu vaci Brună (Maramureș, zona Bran etc.) au renume pentru brânzeturi tradiționale. 

Bruna de Maramureș excelează la capitolul adaptare montană. Suportă bine frigul și umezeala, valorifică eficient pășunile montane și este rezistentă la boli. De asemenea, are o fertilitate bună și o durată lungă de viață productivă, fiind rasa cu cea mai mare durată medie de viață productivă dintre taurinele din România. În medie, vacile rămân în producție 8-10 lactații, multe atingând 12-14 ani. 

6. Rasa Pinzgau de Transilvania

Pinzgau de Transilvania este o rasă autohtonă formată în zona montană a României, în special în Carpații Orientali și Meridionali. Originea sa este legată de introducerea rasei Pinzgauer (originară din Alpii Austriei) în Transilvania secolului XIX și încrucișarea acesteia cu vitele locale. Culoarea de bază este roșu-vișiniu închis, iar pe spate, de la greabăn până la coadă, trece o dungă albă continuă.

O rasă pe cale de dispariție

Astăzi, cele mai multe exemplare rămase se găsesc în Suceava, precum și în câteva comune din: Alba, Hunedoara și Bistrița. Vacile au 120-130 cm la greabăn și 400-500 kg greutate, taurii ~700-800 kg. Rasa este aptă și de lapte, și de carne, și de tracțiune. 

Producția de lapte este moderată, situându-se în medie la 3000-3500 litri/lactație, cu 3,6-4% grăsime. Carnea acestor vaci este gustoasă și suculentă. Rasa este însă considerată vulnerabilă, efectivele reducându-se din cauza metisării cu alte rase. 

7. Bălțată cu negru românească (Holstein românesc)

Bălțata cu Negru Românească este cea mai nouă rasă de bovine formată în România, specializată pentru producția de lapte. Ea reprezintă varianta adaptată local a rasei Holstein-Friză (vaca alb-negru de lapte), creată în a doua jumătate a secolului XX prin importuri masive de material genetic și încrucișări de absorbție asupra raselor locale. 

Rasa are culoarea alb cu negru, în diferite proporții. Vacile sunt de talie mare, adesea 140-150 cm la greabăn și greutăți de 600-700 kg, în timp ce taurii pot ajunge la 1000-1200 kg. Ugerul este mare, bine conformat pentru muls mecanic (Holsteinul a fost selecționat intens pentru asta). 

Cea mai productivă rasă de vaci de lapte

Principala aptitudine este producția de lapte, la care excelează. În fermele profesioniste din România, vacile obțin în medie 6000-7000 litri lapte pe lactație, cu 3,6-3,8% grăsime. În multe exploatații de vârf s-au depășit 10.000 litri pe lactație normală, apropiindu-ne de standardele occidentale. 

Bălțata cu Negru Românească este astăzi prezentă în toată țara, dar mai ales în regiunile de câmpie și în fermele specializate de lapte. În sud-est (Constanța, Ialomița, Brăila) practic ea a înlocuit complet vechea Roșie, devenind vaca predominantă. Se mai găsește în vestul țării (Timiș, Arad), în Oltenia de sud (Dolj) și în zone din Moldova de sud. 

Rasele de vaci românești spun povestea unei agriculturi care a evoluat odată cu oamenii și cu nevoile lor. De la Sura de Stepă a străbunilor până la Bălțata cu Negru Românească din fermele moderne, fiecare rasă a lăsat o moștenire valoroasă. Unele rase s-au stins, altele s-au transformat, dar toate au contribuit la identitatea zootehniei românești.